Deposedați, adaptarea scenică a romanului Nincstelenek de Szilárd Borbély, este un spectacol montat de Bálint Botos la Teatrul Csokonai din Debrecen, care reușește să transpună în limbaj teatral durerea tăcută și sistemică a unei comunități marginalizate din nord-estul Ungariei. Am avut ocazia să-l urmăresc în două contexte diferite: mai întâi la Oradea, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, apoi la Debrecen, într-o atmosferă mai concentrată și lipsită de agitația unui program de festival. Această a doua vizionare mi-a oferit prilejul unei percepții mai clare și mai profunde, dincolo de impresia emoțională inițială.

În ambele cazuri, însă, primul impact vizual a fost același: decorul. Spațiul scenic transmite de la bun început o stare de disconfort estetic și existențial. Dominat de o cromatică cenușie și o textură industrială, decorul este alcătuit din pietriș, plase de sârmă, piloni metalici și mobilier fragmentar. Încă de la intrarea în sală, spectatorul e invitat într-un spațiu suspendat între real și simbolic, imposibil de identificat precis: o gospodărie rurală abandonată? O curte de fabrică dezafectată? Un lagăr? Ambiguitatea e intenționată și susține mesajul spectacolului – acela că locul acțiunii transcende caracterul geografic, dobândind valențe psihologice și sociale: un non-loc al deposedării, un spațiu al identităților șterse și al libertăților înăbușite.

Alegerea unei scenografii minimaliste, aproape abstracte, permite regiei să lucreze cu golul,  cu ceea ce nu este vizibil, dar se simte: absența căldurii, a protecției, a speranței. Decorul funcționează astfel nu doar ca fundal, ci ca personaj colectiv: imaginea vizuală a opresiunii sistemice care apasă asupra personajelor, reducându-le la simple prezențe într-un spațiu ostil.

Spectacolul pornește de la un nucleu intim: povestea unei familii marcate de sărăcie, violență și alienare, în care relațiile sunt disfuncționale, iar comunicarea pare erodată de ani întregi de neputință. Pe măsură ce se desfășoară, structura dramaturgică se dilată și depășește cadrul familial, articulând o critică tot mai pregnantă a unei societăți care își devorează propriii membri.

Regizorul construiește un sistem de alternanțe marcate clar între scene de viață domestică și frânturi din realitatea colectivă, generând o mișcare ciclică ce subliniază interdependența dintre individ și contextul istoric-social. În acest context, familia tată–mamă–fiică–fiu funcționează ca un eșantion – o machetă vie a impactului pe care îl are sistemul asupra omului, încă din primele forme de relaționare.

Dinamica aceasta este dublată de intervențiile bătrânilor, care încearcă să transmită generației tinere fragmente dintr-o identitate culturală și spirituală veche, intervenții ilustrative pentru efortul de păstrare a memoriei într-o lume care nu mai are structuri mentale sau afective pentru a o primi. 

Într-un ansamblu scenic dominat de nuanțe de gri și siluete standardizate, două figuri ies subtil din rând: Mnemosyne, interpretată de Evelin Szép, și Mali, „nebuna satului”, interpretată de Andrea Tokai.

Mnemosyne este o prezență constantă și discretă care încadrează întreaga acțiune într-o ramă atemporală. La semnul ei, se aude un sunet declanșator, se face heblu, iar spectacolul sare într-o altă secvență temporală. Această convenție, repetată cu discreție și rigoare, transformă spectacolul într-un mecanism teatral al memoriei, în care tranzițiile sunt atât realiste, cât și psihologice. Alegerea numelui zeiței grecești a memoriei nu este întâmplătoare, deoarece ea funcționează ca vocea memoriei colective, ghidând spectatorul prin straturile istoriei familiale și sociale. 

În contrapunct, Mali se remarcă prin faptul că este singura care pare să scape, cel puțin temporar, de logica opresivă a sistemului. Privită de ceilalți ca o figură „defectă”, Mali își asumă fără voia ei rolul outsiderului. Este un personaj ambiguu – infantilă, dar lucidă, naivă, dar profund empatică – care aduce un aer de umanitate într-un spațiu în care totul este reglementat și redus la supraviețuire. 

Dacă Mnemosyne este păstrătoarea memoriei colective, Mali este depozitara unei lucidități involuntare ce nu are loc într-o lume care pedepsește diferența. Momentul în care ea este trimisă la ospiciu capătă greutatea unui verdict final: în această societate, până și cei care scăpau prin vulnerabilitate, devin în cele din urmă victime ale uniformizării, moment care amintește de finalul din Zbor deasupra unui cuib de cuci, în care rebeliunea personală este zdrobită de sistem, chiar și atunci când ia forma unei blândeți neconforme.

Unul dintre cele mai clare atuuri ale spectacolului este coerența echipei de actori. Distribuția funcționează ca un organism compact, în care gesturile, ritmurile și tonurile se armonizează fără a deveni monotone. Nu există ieșiri în evidență gratuite, ceea ce ajută publicul să se concentreze pe drama comună, nu pe performanța individuală. 

Deposedați nu este un spectacol de consum, nici un spațiu de evadare din realitate. Este o oglindă rece, dar necesară, a unei lumi în care trecutul nu e nici iertat, nici încheiat. E un spectacol în care superstițiile funcționează ca forme de protecție împotriva haosului, în care religia este invocată nu ca soluție, ci ca amintire a unei comunități spirituale pierdute, iar memoria devine însăși arhitectura dramatică a acțiunii.

Tocmai această dureroasă luciditate îl face esențial pentru a înțelege, cât timp încă suntem într-o zonă de confort, cum arată roadele regimurilor opresive. Pentru că da, uităm, și poate că uneori e bine să uităm, ca să putem merge mai departe. Dar uitarea, lăsată liberă, naște indiferență. Iar în spatele indiferenței poate încolți, iarăși, ideea unui bine comun impus cu forța.

Așa cum Mnemosyne veghează tăcută pe scenă, ar trebui și noi să ținem vie, undeva în noi, amintirea vremurilor în care oamenii erau reduși la tăcere.Într-o lume în care democrația părea că a ajuns la maturitate, Deposedați ne avertizează, cu mijloace scenice simple și dureroase, că vlăstarii unei noi opresiuni pot crește tocmai în tăcerea noastră confortabilă.

Mai multe despre spectacol găsiți pe site-ul Teatrului Csokonai din Debrecen.